Fericit in realitatea mea ca Vantu’ [I]

Uitarea ma face fericit …

A venit si toamna. Am asteptat mult zilele astea friguroase si am vrut asa daca se poate sa evadez din lunile de vara. Plus ca luna septembrie nu mai are o semnificatie bine definita pentru mine, nu mai sunt elev, iar daca ma gandesc bine pana anul viitor pot sa ma ghemuiesc usor in pat fara ca nimeni sa isi aduca aminte de mine pana la sesiune. In special serile le petrec pe scaunul meu de birou, vad cum treptat se intuneca si astept si orele 18:00 cand peste 1 luna o sa fie noapte si o sa savurez un ceai linistit, intr-o lumina difuza, gandindu-ma la vechi experiente, resimtind mirosurile toamnei, in cazul in care deschid larg geamul si povara a 24 ani, caci in octombrie e si ziua mea de nastere. Oarecum in autoactualizare sunt si eu, mai mereu, niciodata multumit de ceva, niciodata prea mult ori prea bine. Toamna si iarna sunt anotimpurile care imi sfasie ego-ul si care imi ofera zile de odihna si de uitare…

Pentru mine extrem de important e fenomenul asta al memoriei de uitare uneori, dar si de reactualizare. Mi-am petrecut ultimii ani stocand foarte multa informatie in memorie, eu in general retin foarte multe lucruri, iar in ultima vreme am invatat mai bine ca niciodata sa ma decojesc de nimicurile de zi cu zi, atunci cand trag seara linie si ma pun la culcare ori cand vreau sa imi regasesc cel mai fin echilibru. Pentru mine atat toamna cat si iarna, reprezinta defapt conservarea capacitatilor fizice si intelectuale, dar mai ales o buna cale de a ma scufunda in energie pozitiva si in retrairea unor vechi experiente pe care de multe ori seara le disec asemenea unei broaste.

In viata unui om perfectionist ori care vrea sa tinda spre perfectionism, un om nefericit cum ar spune unii psihanalisti, un rol important il au radacinile prinse in trecut. Regret oarecum ca odata cu inaintarea in varsta nu pot sa ma trezesc dimineata sa trag aer in piept si sa redescopar chestii ca un bebelus, ori ca un dependent de pastile. Ca tot e ziua mea, in fiecare an, sentimentul de siguranta, domina tot mai mult convorbirile telefonice care undeva dupa 17-18 ani, au devint lipsite de emotivitate. Iar seara undeva pe la ora 22:00 – 24:00 ma strecor intr-o pijama de bumbac si merg fericit la culcare, caci pentru mine fiecare zi care trece, fiecare seara si fiecare noapte reprezinta tranzitul spre diminetile pline de ceata in care imi beau cafeaua intr-un hanorc bleu si in pantalonii mei de pijama, incercand sa gasesc altfel de stiri si sa redescoper o altfel de lume, din care ma hranesc si imi trag seva si despre care o sa aflati mai multe, daca nu vreau cumva sa uit de acest post…

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *